— Vreau să pleci din casa mea.
Marina s-a uitat la el nedumerită.
Dintre toate lucrurile pe care se aștepta să le audă, acesta nu era unul dintre ele.
— Am făcut ceva greșit?
— Nu.
Bogdan privea lacul.
— Tocmai asta este problema.
— Nu înțeleg.
A scos din buzunar un plic gros și i l-a întins.
— Aici sunt banii pentru tratamentul mamei tale. Tot ce mai datorezi clinicii. Și salariul tău pentru următoarele șase luni.
Marina nu a luat plicul.
— De unde știți cât datorez?
Bogdan a zâmbit amar.
— Nimeni nu intră în casa mea fără să fie verificat.
Marina a simțit un fior.
— Atunci de ce m-ați angajat?
Pentru prima dată, Bogdan a privit-o direct în ochi.
— Pentru că erai singura candidată care nu știa cine sunt.
Marina a rămas tăcută.
— Celelalte știau — a continuat el. — Unele se temeau. Altele veniseră din curiozitate. Una a încercat să-mi fotografieze rana. Alta a vândut informații despre starea mea.
— Și eu?
— Tu ai venit pentru bani.
Marina și-a încleștat maxilarul.
— Mama mea este bolnavă.
— Știu. Și nu te judec. Dimpotrivă. Era cel mai sincer motiv dintre toate.
I-a întins din nou plicul.
— Ia-l și pleacă.
— De ce?
Bogdan a ezitat.
Apoi a spus:
— Pentru că încep să am încredere în tine.
Marina aproape că a râs.
— Și asta e ceva rău?
— Pentru un om ca mine, da.
S-a întors spre conac.
— Mâine vine un medic din străinătate. Dacă spune că pot fi operat, voi pleca din țară.
— Cine l-a chemat?
— Tu.
Marina a încremenit.
— Eu?
Bogdan a scos din haină o foaie împăturită.
Era o listă de analize, simptome și observații.
Scrisul era al Marinei.
— Dar mi s-a interzis să notez ceva.
— Și nu ai notat nimic.
Bogdan a ridicat foaia.
— Ai povestit toate acestea din memorie unui medic la telefon.
Atunci Marina a înțeles.
Cu trei seri înainte, când febra lui Bogdan crescuse din nou la un nivel periculos, îl sunase pe un fost profesor de la universitate și îi descrisese cazul fără să dezvăluie identitatea pacientului.
— M-ați ascultat?
— Oamenii mei aud totul.
Marina a simțit cum furia îi urcă în piept.
— Atunci concediați-mă.
S-a întors.
Bogdan a oprit-o doar cu vocea.
— Medicul a spus că ai observat ceva ce ceilalți au ratat.
Marina s-a oprit.
— Ce?
— Rana nu este problema principală.
Bogdan și-a coborât privirea.
— A rămas ceva în corpul meu.
Marina și-a amintit imediat imaginile medicale vechi pe care le văzuse.
— Un fragment de glonț?
— Nu.
S-a întors spre el.
— Atunci ce?
— Medicul crede că cineva a introdus intenționat un material contaminat în rană după ce am fost împușcat.
Marina a simțit cum mâinile îi devin reci.
— Cine v-a operat?
Bogdan nu a răspuns.
Nu era nevoie.
Expresia lui spunea destul.
Cineva foarte apropiat.
Cineva care avusese acces la el cât timp era inconștient.
A doua zi a sosit medicul.
După câteva ore de investigații, suspiciunile s-au confirmat.
Bogdan nu suferea doar din cauza unei răni vindecate prost.
În apropierea coloanei vertebrale se afla un corp străin minuscul, înconjurat de țesut inflamat.
Operația era riscantă.
Dar posibilă.
Și, mai important, medicul a explicat că inflamația cronică și medicamentele administrate ani întregi puteau explica și problema intimă din cauza căreia numele lui Bogdan devenise ținta glumelor din tot orașul.
Pentru prima dată, zvonul care îl urmărea de patru ani avea o explicație medicală.
Dar Bogdan nu părea ușurat.
Părea furios.
— Cine știa? — a întrebat.
Medicul și-a ridicat privirea.
— Despre fragment?
— Da.
— Cineva trebuia să știe.
În acea seară, Bogdan a cerut dosarele tuturor celor care se ocupaseră de el după împușcătură.
Marina era în camera lui când menajera a adus o cutie veche din subsol.
Din aceeași încăpere în care Marinei îi fusese interzis să intre.
Înăuntru erau facturi, rapoarte medicale și fotografii.
Bogdan a răsfoit documentele.
Apoi s-a oprit.
Pe unul dintre rapoarte era semnătura unui medic.
Sub ea se afla o a doua semnătură.
Cea a fratelui său mai mare.
Victor.
Omul care administrase afacerile familiei cât timp Bogdan fusese imobilizat.
Bogdan a pălit.
Marina a înțeles înainte ca el să spună ceva.
— Fratele dumneavoastră știa.
Bogdan nu a răspuns.
În dimineața următoare, Victor a fost chemat la conac.
A intrat zâmbind.
Două ore mai târziu a ieșit fără zâmbet, însoțit de doi avocați și de oamenii lui Bogdan.
Nu era vorba doar despre umilință.
Ani la rând, Victor alimentase zvonurile despre fratele său, plătise oameni să le răspândească și îl convinsese pe Bogdan că starea lui era permanentă.
Cu cât Bogdan se izola și slăbea mai mult, cu atât Victor prelua mai mult control.
Operația a avut loc trei săptămâni mai târziu.
Marina nu a intrat în sala de operație.
A așteptat pe coridor.
Șase ore.
Când chirurgul a ieșit, și-a scos masca.
— Am reușit.
Pentru prima dată de când îl cunoscuse, Marina a plâns.
Bogdan și-a revenit încet.
Nu miraculos.
Nu peste noapte.
Au urmat luni de tratament și recuperare.
Dar febra a dispărut.
Rana s-a închis.
Iar problema de care tot orașul râsese ani întregi s-a dovedit, în timp, reversibilă.
Într-o dimineață, Marina și-a găsit salariul pe masă, lângă același plic pe care îl refuzase lângă lac.
Deasupra era un bilet:
„Datoria mamei tale este achitată. Nu este un cadou. Este plata pentru că ai făcut ceea ce nimeni din casa asta nu a avut curajul să facă: m-ai tratat ca pe un pacient, nu ca pe un nume.”
Marina l-a găsit pe Bogdan în bucătărie.
Singur.
Își turna cafea.
— Ați spus că nu este un cadou.
— Nu este.
— Atunci ce este?
Bogdan a privit-o.
— O datorie.
— Eu doar mi-am făcut treaba.
— Exact.
Marina a zâmbit.
— Atunci suntem chit.
Bogdan a clătinat din cap.
— Nu cred că vom fi vreodată.
Marina nu a devenit „femeia care l-a vindecat”.
Iar Bogdan nu s-a transformat brusc într-un alt om.
Adevărul era mai simplu.
Ea observase ceea ce ceilalți ignoraseră.
Iar el, după ani întregi în care fusese înconjurat de oameni care îi spuneau doar ce voia să audă, întâlnise în sfârșit pe cineva suficient de sărac încât să aibă nevoie de banii lui, dar suficient de demn încât să nu aibă nevoie de aprobarea lui.
Câteva luni mai târziu, cineva din bucătărie a făcut din nou o glumă despre vechiul zvon.
Bogdan a trecut pe lângă ei și s-a oprit.
Toți au tăcut.
El a zâmbit.
— Râdeți cât vreți. Nu mă mai deranjează.
Apoi s-a uitat la Marina.
— Uneori, lucrul cel mai umilitor care ți se întâmplă ajunge să fie exact acela care îți arată cine vrea cu adevărat să te vadă vindecându-te și cine doar așteaptă să te vadă căzând.
De data aceasta, nimeni nu a râs.
