Leonie se îmbrăca complet obișnuit — ca orice tânără care traversa cu motocicleta un mic oraș german. Nu avea mașină de serviciu, escortă sau protecție. Doar o motocicletă veche, o geacă de piele și o privire calmă care nu trăda absolut nimic.
Când s-a apropiat de Hirschwalden, a observat un punct de control al poliției la intrarea în oraș.
În fața barierelor stăteau mai mulți polițiști. Dintre ei se remarca imediat Hauptkommissar Klaus Prante — un bărbat înalt, sigur pe el, cu chipul unui om care se simțea intangibil de prea mult timp.
A făcut semn cu bastonul să oprească.
Leonie a tras calm motocicleta pe margine și și-a scos mănușile.
— Unde mergem așa? — întrebă Prante pe un ton aspru.
— La nunta unei prietene — răspunse ea liniștită.
Leonie Berger, în vârstă de douăzeci și opt de ani, avea păr blond lung și o privire imposibil de frânt. Prante o privi din cap până în picioare și izbucni într-un râs batjocoritor.
— Aha… petrecere, nu? Și casca asta? Ți-a pus-o tăticul?
Ceilalți polițiști râseră încet.
— Mergeai prea repede. O să te coste scump, domnișoară.
Scosese deja carnetul de amenzi, dar Leonie înțelesese imediat că nu era vorba despre reguli sau siguranță.
Era o demonstrație de putere.
— Nu am încălcat nicio lege, domnule comisar — spuse ea ferm.
Prante o privi iritat.
— Nu trebuie să ne explici tu legea.
Apoi se întoarse către unul dintre polițiști.
— Hai să-i arătăm puțin respectul.
Și fără niciun avertisment o lovi peste față.
Obrazul lui Leonie se înroși imediat, capul i se întoarse într-o parte, dar își recăpătă rapid echilibrul. Nu plânse. Nu țipă.
În ochii ei apăru doar o furie rece.
Prante zâmbi și mai larg.
— Încă atât de mândră? Stai liniștită… o să te frângem noi.
Un polițist tânăr făcu un pas înainte.
— S-o ducem la secție. Acolo o să învețe cum se vorbește cu noi.
Unul dintre agenți o apucă brutal de braț.
— În mașină. Acum.
Leonie își smulse brațul.
— Nu mă atinge. O să regreți.
Prante devenea din ce în ce mai furios.
— Ați auzit-o pe prințesa asta arogantă?
Brusc, un alt polițist o apucă violent de păr și o trase. Leonie gemu de durere, dar continuă să tacă. Voia să vadă cât de departe erau dispuși să meargă.
În acel moment, unul dintre polițiști lovi motocicleta ei cu bastonul.
— Vedem noi cât timp mai rămâi curajoasă.
Și atunci Leonie înțelese ceva îngrozitor.
Oamenii aceștia nu se temeau de nimic.
— Știi câte ca tine am distrus deja? — urlă Prante.
— Luați-o!
La secție atmosfera era și mai apăsătoare.
Pereți murdari, aer greu și priviri ale unor oameni care nu mai făceau diferența dintre autoritate și violență.
Prante își aruncă geaca pe scaun și zâmbi disprețuitor.
— Aduceți ceai. Astăzi avem un oaspete special.
Leonie continua să tacă.
Observa totul.
Fețele.
Birourile.
Camerele.
Frica din ochii celorlalți.
Tânărul polițist îi șopti lui Prante:
— Ce e în neregulă cu femeia asta?
Prante ridică din umeri.
— Nu contează. Scrie exces de viteză, lipsă cască… orice. Important e să-i zdrobim mândria.
Leonie auzea fiecare cuvânt.
Dar nu reacționa.
— Numele? — întrebă Prante.
— Adresa? Cine e tatăl tău?
Tăcere.
Prante lovi masa atât de tare încât ferestrele vibrară.
— CUM TE CHEAMĂ?!
Leonie ridică încet privirea.
— Sabine Meer.
Prante izbucni într-un râs batjocoritor.
— Sigur. O mincinoasă.
Ordonă imediat să fie închisă într-o celulă.
Înăuntru mai erau două femei. Una dintre ele o privi cu compasiune.
— Pentru ce te-au adus aici?
Leonie schiță doar un zâmbet slab.
Stând în colțul întunecat, auzea vocile de pe coridor.
— Adăugați și furt și șantaj în raport — spuse Prante.
— Dar nu avem dovezi… — răspunse ezitant tânărul polițist.
Prante râse.
— Aici nu avem nevoie de dovezi.
Câteva minute mai târziu, un polițist o apucă din nou brutal de braț.
Și atunci o voce fermă răsună la intrare:
— Lăsați-o imediat.
Toți se întoarseră în același timp.
În ușă stătea Markus Schrader, primul comisar al poliției.
Era cunoscut pentru disciplina și caracterul lui rece. Dar când o văzu pe Leonie, fața i se schimbă imediat.
— Ce se întâmplă aici? — întrebă cu o voce înghețată.
Prante încercă să zâmbească.
— Nimic important, șefule. Doar o fată obraznică.
Schrader nu răspunse imediat.
O privea pe Leonie cu suspiciune crescândă.
Calmul ei.
Postura.
Tăcerea.
Ceva nu era în regulă.
— Ce a făcut? — întrebă în cele din urmă.
— A opus rezistență la un control rutier — răspunse rapid Prante.
— Conducea fără cască și încerca să ne dea lecții.
Schrader o privi direct în ochi pe Leonie.
— Cum vă numiți?
Tăcere.
Prante râse sarcastic.
— Vedeți, șefule? Nici măcar numele nu vrea să și-l spună.
Dar Schrader simți brusc că era ceva profund greșit în toată situația.
— Duceți-o într-o celulă separată — spuse calm.
— Vreau să vorbesc singur cu ea.
Prante încremeni.
— Dar domnule Schrader…
— Fără discuții.
Leonie fu mutată într-o celulă mică și sufocantă de la capătul coridorului.
Se așeză calm lângă perete.
Și atunci un polițist intră alergând în secție, panicat.
— Domnule Prante… în fața clădirii este o limuzină guvernamentală.
— Ce?! — șuieră el.
— A sosit șeful poliției naționale.
Prante păli instantaneu.
Privi pe fereastră și simți cum sudoarea rece îi curge pe spate.
Câteva secunde mai târziu, ușa secției se deschise lent.
Șeful poliției naționale intră înăuntru.
Și privirea lui se opri imediat asupra lui Leonie…
