Am ieșit cu un bărbat care, la fiecare întâlnire, găsea cumva o modalitate să-și „uite” portofelul și mă ruga să plătesc și pentru el, promițând: „Îți trimit banii mai târziu.” Într-o zi însă, răbdarea mea a ajuns la limită și am decis să închei totul cu demnitate. 😊
În adâncul sufletului știam de mult că această relație trebuia să se încheie.
Cu toate acestea, educația pe care am primit-o și obișnuința de a avea încredere în oameni îmi spuneau mereu:
— Nu exagera. Probabil trece printr-o perioadă dificilă.
Am trăit cu acest gând aproape două luni.
Auzim deseori că femeile sunt materialiste și că se gândesc doar la bani.
În schimb, aproape nimeni nu vorbește despre bărbații care reușesc să-și „uite” portofelul atât de convingător, încât ajungi să te îndoiești chiar de propriile tale impresii.
L-am cunoscut pe Daniel la serviciu.
La prima vedere părea un bărbat serios.
Purta costume elegante, avea o atitudine sigură pe sine și câteva fire cărunte la tâmple. Vorbea despre startup-uri, investiții și planuri mărețe de viitor.
Eram convinsă că întâlnisem un bărbat matur și de succes.
Prima noastră întâlnire a fost perfectă.
O cafenea primitoare.
O conversație plăcută.
Iar când a venit nota de plată, a achitat-o fără nicio ezitare.
Mai târziu aveam să-mi dau seama că aceea a fost singura dată.
La a doua întâlnire am mers la cinema.
Exact când trebuia să plătească, și-a verificat buzunarele și a spus:
— Cred că mi-am uitat portofelul în mașină… Iar telefonul mi s-a descărcat.
M-a rugat să plătesc biletele și mi-a promis că îmi va trimite imediat banii.
Nu am mai ajuns însă niciodată la mașină.
Iar despre bani nu a mai spus nimic.
Nu voiam să stric o seară frumoasă pentru o sumă atât de mică.
La urma urmei, oricui i se poate întâmpla.
La a treia întâlnire, într-un restaurant, s-a repetat exact aceeași poveste.
Când chelnerul a adus nota, a oftat.
— Aplicația băncii s-a blocat…
Am plătit din nou eu.
Transferul a venit abia după câteva zile.
Și doar după ce i-am amintit foarte discret.
În mod ciudat, eu eram cea care se simțea stânjenită.
Deși el era cel care îmi datora bani.
Cu timpul, situația a devenit un obicei.
La supermarket umplea coșul cu cele mai scumpe produse, iar la casă își amintea brusc că și-a lăsat cardul într-o altă geacă.
La benzinărie spunea că îl doare genunchiul și mă ruga să plătesc carburantul.
Fraza:
— Plătește tu acum, îți dau eu banii mai târziu.
devenise nelipsită la aproape fiecare întâlnire.
Sumele nu erau foarte mari.
Dar se repetau constant.
Transferurile întârziau.
Sau nu mai veneau deloc.
Între timp, Daniel continua să-mi vorbească despre milioanele pe care urma să le câștige și despre casa pe malul mării pe care avea să o cumpere.
Înțelegeam foarte bine că problema nu erau banii.
Îmi place să fac cadouri.
Nu am nicio problemă să plătesc pentru oamenii la care țin.
Dar aici totul mergea într-o singură direcție.
Daniel știa foarte bine că aveam un salariu bun.
Și hotărâse să profite de asta.
Cel mai tare m-a durut însă de ziua mea.
Nu mi-a oferit nici măcar un gest simbolic.
Cu un zâmbet pe buze mi-a spus că îmi comandase o bijuterie de lux, dar livrarea întârzia.
Bineînțeles, acea bijuterie nu a existat niciodată.
Iar la restaurant…
și-a „uitat” din nou portofelul.
Atunci am luat o decizie.
Câteva zile mai târziu l-am invitat la unul dintre cele mai elegante restaurante din centrul orașului.
A venit zâmbind.
Era convins că, și de data aceasta, eu voi plăti nota.
Am comandat tot ce mi-am dorit.
Stridii.
Friptură.
Desert.
Un vin foarte bun.
Mânca cu poftă.
Dar cu fiecare fel de mâncare devenea tot mai neliniștit.
Vedea cum valoarea notei crește.
Când chelnerul a adus nota de plată, mi-am deschis încet geanta.
M-am prefăcut că îmi caut portofelul.
Apoi l-am privit.
— Vai… Cred că mi-am uitat portofelul acasă. Și telefonul este descărcat. Ai putea să plătești tu? Îți trimit banii mâine, promit.
A rămas fără cuvinte.
M-a privit câteva secunde în tăcere.
Apoi mi-a amintit că eu fusesem cea care îl invitase.
I-am zâmbit calm.
— Se mai întâmplă și situații neprevăzute. Sunt sigură că te vei descurca.
Timp de câteva minute a încercat să folosească toate scuzele pe care le auzisem deja de nenumărate ori.
Limite bancare.
Aplicația care nu funcționa.
Probleme tehnice.
La un moment dat a propus chiar să sune niște prieteni.
Și apoi, ca prin minune…
Aplicația a început din nou să funcționeze.
Cardul a apărut.
Iar banii erau acolo.
Nu a mai avut de ales.
A plătit întreaga notă, încercând cu greu să-și ascundă iritarea.
După cină mi-am comandat un taxi.
Mi-am luat rămas-bun politicos.
Și am plecat.
Nu am mai așteptat niciodată vreun transfer.
În cele două luni plătisem deja suficient cât să consider că toate socotelile dintre noi erau încheiate.
Mai târziu a încercat să mă contacteze de pe alte conturi.
M-a acuzat că am fost nedreaptă.
A inventat tot felul de povești.
Am citit toate acele mesaje cu mult calm.
Pentru că știam un singur lucru.
În sfârșit înțelesese cum este să te afli de cealaltă parte.
